N-am murit. Realizez ca n-am mai scris de 4 luni si cred ca ma intristeaza. Sa zicem ca merg pe principul ca am avut multe (?!) de facut in perioada asta. Sa zicem. Trecem peste cautatul de motive direct la treaba care mi-a adus aminte ca, undeva in tenebrele internetului, am si eu un blog.
Intre ore de munci, lamentari, panici, stresuri si alte trebi sinonime cu "job" am ocazia sa mai fac si cate-o fapta de bine. De cele mai multe ori, in valtoarea grabei cu care se intampla lucrurile si a dinamicii faptelor, uit ce vreau sa fac, ce am in cap si cum o sa procedez ca sa se indeplineasca. Insa azi mi-am adus aminte, si asta fara niciun motiv plauzibil.
Intre mailuri, telefoane si hartogaraie, am privit fugitiv pe geam. Mi-am dat seama ca nu mai am mult timp la dispozitie sa privesc copacii verzi, norii pufosi si iarba verde "nu-asa-de-acasa" pentru ca, surpriza- vine toamna. Iar urmeaza sa pun in balanta ce-am facut, ce mai e de facut, ce nu am facut si nu voi face si alte rezolurii de toamna-iarna. dar pana sa fac asta m-am oprit 5 minute din ce faceam si m-am uitat in gol. In gol, la masini, la cat de mici pareau oamenii de sus, la alte cladiri, la miscarea norilor si la alte si alte lucruri mici care exista in fiecare zi, doar ca nu le vad. Si am simtit ceva ciudat, am intrat pe repede-nainte si ma gandeam cum as fi in pozitia la care tanjesc si la cate mai am de facut ca sa fiu capabila sa ma apropii macar putin de ea. Oho, nu vreau sa incep. Dar stiu ca vreau sa pastrez ceva, ceva ce pare ciudat de pastrat: bucuria si naivitatea pe care le manifest uneori fara motiv. In doze moderate, evident. De ce? Pentru ca am observat ca astea ma tin pe traiectoria pe care-o urmaresc. Astea ma lasa sa privesc oamenii pentru ceea ce imi arata ca sunt. Nu ma arunc la explicatii, n-am chef acum, orice om poate sa arate altceva decat e, dar nimeni n-o sa stea sa se prefaca cu lunile decat daca ii ofer un motiv bun. Eu nu ofer asa ceva, deci nu e cazul. Dar cand am intors privirea primisem un mail, iar in mail scria ceva de genul "Ma bucur ca ai observat ca fac X lucru, apreciez asta mult. Mi-ai pus un zambet pe fata" si atunci m-a lovit. Mi-am adus aminte de natura mea, de ce vreau sa fac si ce vreau sa insemne viata mea: fericire. Vreau sa fac oamenii fericiti. Am o sansa la un milion sa reusesc, dar pana n-ajung sa scriu toate ideile pe foaie, sa bat la toate usile si sa incerc prin toate metodele, nu ma las - stiu ca asta e ceea ce lumea are nevoie. Eu sa fac 4 oameni fericiti, fiecare sa mai faca 3-4, si asa mai departe. Chiar ma intreb cum ar fi lumea daca am avea toti asta ca scop in viata. Nu genul ala discurs-de-miss-univers, ci chestia aia reala de a imparti o prajitura cu cineva, de a-i face un compliment cuiva, de a ajuta neconditionat si a fi atent la cel de langa tine. Lucruri care nu te impiedica sa iti faci jobul si te fac o persoana de 1000000 de valoroasa. Pentru tine, nu pentru altii.
Imi propun macar pentru o saptamana sa fac tot ce pot ca sa vad cat mai multi oameni fericiti in jurul meu.
pace voua\/
