De cealaltă parte a cerului

Am cunoscut multe feluri de dor. E dorul ăla care stă în ușă ca o piatră, o blochează și tot ce pot să fac e să lipesc urechea de ea și să ascult cu atentie ca să mă conving că încă e cineva pe partea cealaltă. E dorul ăla ușor, care vine și trece ca un val, dorul care apare doar când sunt liniștită și sincronizată cu sufletul, dorul care miroase a ploaie de vară și a vopsea umedă. E dorul ăla insistent și egoist, care îmi pune sângele în mișcare, care mă face să vreau să alerg, să caut, să cer. Se întamplă să iubesc fiecare dor în parte, să mă bucur că m-a ales sa îl intrupez și să îl transform în ce știu eu mai bine. Se întamplă să îl detest când nu mă lasa să dorm sau să respir.

De fiecare dată când zbor mă simt mai aproape de tine și parcă dorul se rarefiază. Se desface ca firele unei pânze, astfel încât reușesc să nu mai stau agațată de ea.

Când simt mirosul de tămâie din cădelniță se deruleaza în fața ochilor mei copilăria petrecută prin biserici. Tenisul, Scorpions,Tchaïkovski, cartofii prăjiti tăiați cubulețe, toate astea mă duc cu gândul la tine și uneori înflorește bucurie din acest gând, dar de tot atâtea ori îmi taie respirația și imi sugrumă sufletul. Nu durează mult. 15 secunde. Dar alea 15 secunde se simt ca o veșnicie. În care ești. 

Aș vrea să aud încă un "Ce faci, puișor?", încă o poveste interminabilă despre cine știe ce aventură nebună soră cu libertatea, aș vrea să te întreb despre vocația ta, să îți povestesc despre nuntă, despre planuri, despre nimicuri.

Trebuia să dansăm bălăngănit și amuzant împreună la nuntă, să te joci cu copiii mei, să mai treacă 20 de ani și să îți cumpăr baston. 

De-ar fi să fi învatat ceva de la dor, e faptul ca puține lucruri sunt cu adevarat importante. Am învățat să dau drumul lucrurilor, gândurilor, așteptărilor, planurilor. Și-am învățat, în sfarsit, să îmi fie dor frumos.

2.

The day someone doesn't want to go home.

0733049... Uneori mai formez numere de telefon din memorie, fara sa caut in agenda, doar ca sa o mai exersez. M-am trezit formand numarul asta si nu mai reuseam sa identific destinatarul. Dupa ce am format primele 7 cifre, telefonul mi-a recomandat destinatarul. Pe ecranul telefonului mi-a aparut numele in dreptul caruia era trecut numarul: Tic. Atunci mi-am dat seama ca au trecut mai mult de 7 luni de cand n-am mai format numarul asta.

Imi placea sa spun si sa cred despre mine ca sunt curajoasa. Am plecat singura pe coclauri, am trecut peste tot felul de frici, m-am dat in montagne-russe-uri, am trecut pe langa haite de caini, am crezut ca sunt invincibila. Dar nu am avut curaj sa fac cel mai mare si mai important lucru pe care as fi putut sa il fac: sa ma apropii la timp de tata cand era intr-o stare grava. Mergeam in vizita, insa nu reuseam sa ma conectez la frica lui, la starea lui, la ce simtea sau ce spunea. Ascultam, il tineam de mana, dar cum simteam un pic din durerea aia, o parte din mine isi dadea shut down. Poate pentru ca speram sa se faca bine cu atata ardoare incat refuzam sa accept realitatea de teama sa nu imi zdruncine speranta. De teama ca n-am sa pot sa mai functionez daca accept. De teama ca o sa mi se faca frica de moarte. De teama ca o sa trebuiasca sa accept ca vine ziua in care urc scarile de la bloc si, sprijnita de perete, o sa fie o cruce pe care o sa vreau sa o arunc. De teama ca o sa trebuiasca sa fac asta iar si iar.

 Am ales (credeam eu) cea mai precauta cale pentru mine, din inconstienta si din aroganta data de faptul ca eram 100% sigura ca "noua nu ni se poate intampla". Am facut cea mai mare greseala dintotdeauna, iar acum, oricata rusine as simti, nu pot decat sa spun si altora, ca sa nu o faca si ei. E al dracului de greu sa fii alaturi de cineva drag care sufera, fizic sau psihic, e dureros, dar e terapeutic pentru amandoi, zic eu. Stiu asta pentru ca abia in ultima luna a lui am putut sa fiu acolo asa cum am fi avut amandoi nevoie. A fost lucrul cel mai de pret din toata relatia noastra, sa il tin de mana cand se confrunta cu teroarea, sa-i citesc in ochi dorinta si determinarea de a se face bine, sa ascult cum vorbeste cu pasiune despre vocatia lui - a fost cu adevarat o terapie.

 Auzi o veste tragica despre cineva cunoscut, te duci la inmormantare, plangi odata cu cei dragi, zambesti cand vine vremea amitirilor frumoase depanate la masa, spui "Imi pare rau" sau "Condoleante" si pleci. Acasa la tine, acolo unde te asteapta pisica, iubita, sora sau altcineva. Te intorci la viata ta de dinainte si incerci sa nu te mai gandesti la ziua asta. Si asta e... bine, doar temporar. Nu ca ar trebui sa te gandesti la asta zi de zi, chiar deloc. Dar ar trebui zi de zi sa te gandesti la cei mai apropiati oameni pe care ii ai in viata ta. Sa le spui ca tii la ei, sa iti faci timp pentru ei. Pentru ca, in ziua in care tu ai plecat acasa de la o inmormantare, cineva s-a intors intr-o casa mai goala. A plecat de la cimitir spre o casa in care n-ar vrea sa mai intre. Au trecut zilele si pare ca lucrurile s-au mai linistit si durerea s-a mai potolit. Dar BAM! Vine o zi de nastere, un Craciun, o sarbatoare si atunci toate vin inapoi de parca n-au plecat niciodata. Si tot asa, pana cand toate astea nu mai au putere sa se intoarca asa.

 Scoate telefonul si scrolleaza prin istoria apelurilor. Uita-te la ultimele numele apelate. Ultimele de azi, din saptamana asta, din luna asta. Ai grija ca cele mai multe sa fie catre cei dragi, tine legatura cu ei in fiecare zi, trimite-le macar un mesaj. Nu doar acum, azi, nu e despre asta. E despre a te conecta cu ei in fiecare zi, timp de o luna, un an, apoi 5, apoi toata viata ta. E singurul lucru din viata ta, in afara de hranit si hidratat, care trebuie neaparat sa fie constant. Corpul iti trimite semnale clare cand e insetat sau infometat, din pacate nu sunt la fel de clare si in cazul asta.

 Inconjoara-i pe ai tai dragi cu dragoste si cu apreciere cat de des poti, e un lucru atat de mic, dar care are o importanta imensa, pentru ei si pentru tine.

 pace\/

2015 - anul (dez)echilibrului și al lecțiilor

Habar n-am cum le caculează Universul, dar anul ăsta a decis să le pună pe toate bune și rele condensate în 365 de zile amarate. Am primit lecții peste lecții, am reușit să îndeplinesc o parte din intențiile setate cu speranță în 2014, prea puține din câte îmi propusesem, dar îndeajuns de multe încât să nu consider 2015 un an irosit.

***

Păstrez lângă noptieră un carnețel îmbulinat în care-mi notez lecțiile pe care le-am extras dintr-o zi mai... plină, iar 2015 a fost un an în care am umplut multe pagini din el. Mă bucur că-l am și că mă pot întoarce la el oricând simt că m-am blocat.

So... here goes.

Lecția lui Ianuarie a fost despre a învăța să renunț la lucruri pentru a lăsa loc experiențelor, a nu mai ține cu dinții de obiecte și nici de idei. Fie ele ale mele sau ale altora, nu mai cred că lucrurile, ideile, acțiunile definesc ceea ce suntem. Suntem o combinație infinită de experiențe, acțiuni, lucruri, forme, culori, cuvinte, idei, gânduri, sentimente, dar nu cred că suntem exclusiv asta. E mult mai ușor să judec prin prisma lor, îmi salvează timp prețios, dar îmi îngustează modul în care pot privi, cunoaște și explora o persoană. Deci... mă străduiesc să las lucrurile și ideile să vină și să treacă libere prin viața mea.

În Februarie am învățat ce înseamnă disperarea în cea mai pură formă a ei, dar și cât de prețioasă este credinta în ceva mai mult decat ce-mi văd ochii. Am început să-mi spun rugăciunea, nu din religiozitate, nu ca să cer, ci doar din simplul motiv că mă făcea să mă simt puțin mai bine. Într-un final, am avut parte de un miracol, dar din pacate, și de încă o veste proastă: amandoi ai mei erau acum în prima linie pe front, în lupta cu cancerul. 

În Martie am petrecut mult timp încercând să înțeleg de ce se întâmpla ceea ce se întâmpla și, într-un final, am luat cea mai bună decizie: să încetez să vreau să înțeleg. Da, cred că e super sănătos să te gândești la ceea ce e în jurul tău, să-i găsești sensuri proprii, să modelezi ceea ce vezi astfel încât să poți găsi un răspuns în asta... sau o altă întrebare foarte bună. Dar ce mai cred e că e, de asemenea, sănătos, să știi când să nu te mai străduiești să înțelegi, și să lași lucrurile să curgă pur și simplu, fără a rumina constant.

Luna lui Aprilie mi-a adus lecția că răbdarea de a mă uita la celălalt așa cum este și de a conștientiza că fiecare duce o luptă a lui sunt esențiale pentru a înțelege lumile care mă înconjoară. E continuarea lecției din martie adusă în magia relației cu ceilalți.

Mai m-a învățat că am nevoie să accept doar ceea ce vreau să accept, să am încedere în instinctul meu și, mai presus de toate, că e foarte important ca, decât să accept ceva pe jumătate, e mai înțelept să refuz.

În Iunie - am înțeles cât e de important să lupti din tot sufletul tău pentru ceea ce vrei, să persisti în a face, nu doar în a spera și a aștepta să se întâmple.

Iulie mi-a spus să învăț în fiecare zi, să trăiesc cu mintea aici și să prețuiesc fiecare moment pentru simplitatea lui. O îmbrățișare, o discuție din inimă, o încurajare sau pur și simplu o privire cu subînțeles sunt momente frumoase, care merită să rămână în mintea și-n sufletul meu cât mai mult.

Apoi, luna august a venit cu niste întâmplari care mi-au depășit cu mult capacitatea de procesare. E o zi la mijlocul lui august pe care mi-o aduc aminte în totalitate. Cum am plecat din Moeciu în hainele în care dormisem și m-am trezit alergând prin Brasov cautând o mașină care să mă aducă în București. Cu bateria aproape terminată, cu mintea golită și cu sufletul praf. Cred că ăla va rămâne o lungă perioadă de timp, cel mai lung drum pe care l-am făcut. Am învățat, insă, că am mai multă putere decât mi-am imaginat.

Luna Septembrie a fost grea al naibii. M-a obosit mult psihic, am trecut prin negare, furie, depresie, speranță, acceptare, urlete tăcute dar incredibil de dureroase și momente în care mă durea la propriu sufletul - habar nu aveam că o persoană poate naviga prin toate stările astea într-o singură zi. Dar după ce am pus puțin pe mute toate astea am putut să accept ceva care m-a ajutat să procesez mai ușor: că, deși doare rău acum, cândva, în viitor urmează să trăiesc multe momente fericite și că nu va dura pentru totdeauna perioada asta de bâjbâială în Întunecosu'.

Octombrie a fost luna în care m-am trădat pe mine. Practic, lecția asta nu e invățată, rămâne restantă pentru 2016. Și tot e ceva de scos din asta: să înțeleg că pentru unele schimbări e nevoie de mai multă răbdare decât pentru altele. 

În Noiembrie am avut conversații dese și aprinse cu Justițiarul din mine, iar lecția e că ar trebui să-l mai las în concediu din când în când, de fapt, cât mai des posibil. Așadar, dragă Justițiarule, nu le știi pe toate, tu vezi lucrurile din perspectiva ta, iar ceilați au și ei, milioanele lor de perspective pe care nu le poți înțelege. Îți ascult vocea, înțeleg ceea ce spui, dar știu că nu e decât o mică parte din realitate. 

Luna Decembrie este despre faptul că recunoștința va salva (măcar puțin) lumea (mea), că m-a ajutat în momente dificile să văd și Lumina, m-a făcut să fiu un om puțin mai conștient de frumusețea din lume și din oameni și mi-a redat echilibrul când îl rătăcisem.

***

Eh, bineînțeles că astea-s lecții pe care trebuie să mi le readuc constant  în minte, nu stau cu mine mereu, dar când am răbdare cu mine, mai ales în momentele în care nu-s într-o formă bună, și mă las să gândesc orice nebunie, să sec mintea de gânduri nasoale, acceptând că nu sunt perfectă și că e ok că nu sunt, lecțiile revin la mine. Decât să blochez găndurile negative, prefer să-mi las câteva minute în care să le permit să zboare prin mintea mea, să fie libere, și, în final, să dispară, ca să am mai mult loc pentru gândurile care vreau să mă însoțească pe tot parcursul zilei. Deci nu, nu am atins deloc vreun prag de mare înțelepciune, mă surprind deseori că îmi reamintesc una dintre lecții târziu, abia după ce am făcut sau am zis ceva care a rănit, însă am încredere că toate aceste bucățele sclipitoare o sa devina, curand, parte din ceea ce sunt.

Deci...

Anul ăsta mi-a dat ocazia să sap adanc după traume și să las altele să plutească la suprafață până aflu ce să fac cu ele. Anul ăsta am căpătat o latură pe care nu mi-am dorit-o neapărat, dar care știu sigur că aduce contribuție în tot ceea ce sunt și fac.

Sunt recunoscătoare că nu m-am pierdut chiar de tot în dezechilibru, că am avut alături oameni cu răbdare și empatie, care au adus liniște, armonie și bucurie în viața mea.

Cu bune și cu mai puțin bune, 2015 s-a întâmplat, aș minți daca aș spune că nu mă bucur că se termină, dar m-a lăsat un om mai sensibil, mai ales la ceilalți, mai conectat și mai conștient de sine. Șiiiiii... primesc cu brațele deschise un 2016 față de care nu am așteptări speciale, dar despre care știu că va fi unul frumos, plin de lecții cu și despre iubire.

pace \/

x